logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo logo
star Bookmark: Tag Tag Tag Tag Tag
Romania

Politică şi gastronomie (II)

Am comentat săptămâna trecută cartea intitulată La masa diplomaţilor, o întreprindere editorială ambiţioasă ce urmărea să arate rolul pe care l-a jucat gastronomia într-o serie de momente-cheie din istoria Franţei. 

O lucrare de factură oarecum asemănătoare, dar fără anvergura celeilalte este cartea Ştefaniei Dinu cu titlul Mese şi meniuri regale (editura Corint, 2019; subtitlul „Eleganţă, fast şi bun-gust“ este, zic eu, inutil). Sunt, de fapt, două categorii de meniuri pe care le semnalează autoarea: pe de o parte, mesele care jalonează viaţa cotidiană a familiei regale, pe de alta mesele cu un protocol mai complicat, datorită invitaţilor de seamă. În vremea lui Carol I au primat rigoarea şi austeritatea: mese la ore fixe, evitarea oricăror excese. Sunt însă evenimente care impun derogări de la practicile obişnuite: balurile de la curte, recepţiile de Anul Nou, inaugurarea unor monumente sau a unor mari lucrări de utilitate publică. Modelul gastronomic este, fireşte, cel francez, iar - ca să iau un exemplu - masa de Anul Nou din 1 ianuarie 1881 impresionează prin abundenţă şi rafinament (caviar, nisetru, homari, foie gras, file de vită, pulpă de căprioară, prepeliţă etc.). De notat că regele Carol I mănâncă pentru prima oară în România crap şi că în călătoriile pe Dunăre îl are drept ghid competent pe Grigore Antipa.

Regele Ferdinand era exigent în ce priveşte prepararea mâncărurilor. Curios, masa principală, cea mai abundentă, era la el micul dejun (curios, dar sănătos, m-ar putea completa un nutriţionist avizat). Regina Maria introduce obiceiul ceaiului de la ora 5 (five o’clock tea). Balurile continuă să fie evenimente mult aşteptate, iar bufetul era pe măsura aşteptărilor. Ştefania Dinu ne dă mai multe exemple de mese „diplomatice“: în mai 1922 vine la Bucureşti generalul Pietro Badoglio, în septembrie mareşalul polonez Pilsudski, în aprilie 1924 prinţul Japoniei, în noiembrie 1926 Ducele de Spoleto: din păcate, nu ni se oferă detalii în ce priveşte meniurile. Somptuos este meniul mesei cu ocazia Serbărilor Încoronării: caviar, nisetru, foie gras în aspic, file de viţel etc., iar la desert, ca mai întotdeauna la mesele regale, îngheţata parfe. Să nu uităm mesele ocazionate de logodne şi căsătorii, care ţin şi de viaţa de familie dar şi de relaţiile diplomatice: nunta principesei Elisabeta cu principele George al Greciei, logodna principesei Maria cu regele Alexandru al Iugoslaviei etc. 

Regele Carol al II-lea avea şi el, ca şi Ferdinand, un bucătar german, elev al celebrului Escoffier. Carol al II-lea era, în privinţa mâncării şi a băuturilor, cumpătat (un spirit maliţios ar spune că încerca să compenseze alte excese). Mesele diplomatice pe care le aminteşte autoarea sunt relativ numeroase: primeşte vizita principelui Takamatsu al Japoniei (la prânz, ca desert, s-a servit … îngheţată japoneză !), a regelui Alexandru al Iugoslaviei, a suveranilor Bulgariei, a ministrului de externe francez Louis Barthou, a regelui Zogu al Albaniei. Să notăm şi nunta principesei Ileana cu arhiducele Anton de Habsburg, în vara lui 1931. În mai multe meniuri îşi face apariţia „caviarul de Vâlcov“ (localitatea Vâlcov se află, astăzi, în Ucraina). Îşi fac loc, de asemenea, specialităţi româneşti (regelui Alexandru i se oferă sărmăluţe). Şi încă un semn al timpurilor, Casa Regală începe să achiziţioneze - în cantităţi limitate - şi sticle de Coca Cola …

Prea puţine lucruri relevante aflăm despre ultimul rege al României, din raţiuni evidente. Previzibilă este observaţia că la mesele oferite în cinstea reprezentanţilor forţelor aliate, sovieticii se remarcau printr-un consum impresionant de votcă.

Documentele (meniurile) reproduse în carte ca şi foarte frumoasele ilustraţii sunt sugestive şi dau o imagine convingătoare a vieţii de la curte, surprinsă în una din dimensiunile ei esenţiale. Ar fi prins bine unele explicaţii suplimentare, după cum regretabile sunt câteva stângăcii în traducere. Astfel „Oeufs pochés à la Reine“ (ouă ochiuri à la Reine) e tradus „Ouă Buzunarele Reginei“, din cauza unei surprinzătoare confuzii între „pochés“ şi „poches“. „Ecrevisses“ („raci“) e foarte des tradus prin „homari“. „Poulet à l’estragon“ nu e „Pui à l’estragon“ ci „pui cu tarhon“. De asemenea, n-ar fi fost rău să fi aflat date suplimentare despre oaspeţii de seamă de la mesele regilor României.

Pentru că şi acolo, nu-i aşa, se croiau planuri din cuţite şi pahare… 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic literar şi scriitor

All rights and copyright belongs to author:
Themes
ICO