Când să mă fi amorezat eu de haina din catifea reiată? Când l-am văzut odată pe Mircea Dinescu cu o astfel de haină şi mi-a picat cu tronc bejul reiat? Sau să fi fost atunci, după îmbrânceala din Decembrie 1989, când clădirea Casei de cultură a sindicatelor devenise un vast magazin second-hand? Şi era acolo, pe o sfoară, o haină bej de catifea reiată. O femeie cu o figură chinuită, cu un fes sărăcuţ şi ciufulit în cap, de parcă tocmai ieşise dintr-o poiată de găini, pipăia haina aceea, o sucea-răsucea pe toate părţile, iar sărmana haină, deja uzată, se supunea ca o cârpă, cum s-ar zice.
Şi mă gândeam: prin câte trebuie să fi trecut haina asta uzată şi roasă în coate? Căci şi hainele trebuie că au viaţa lor de cârpă: peripluri prin case şi dulapuri, chinuri prin maşini de spălat, fierbinţeli peste puteri de la fiare de călcat, stăpâni prea graşi sau smuciţi şi câte şi mai câte experienţe.
Dar, la urma urmei, la ce mi-ar folosi să aflu experienţele hainei, motivele ei ascunse, dacă există? Să scriu Istoria unui galbân şi a unei parale ca junele Alecsandri? Dar, mutatis mutandis, la ce-mi foloseşte să scriu despre biografia unui om? La ce-mi slujeşte să o înţeleg, dacă este ceva de înţeles din motivele, sursele biografiei lui, despre care nu am decât vagi cunoştinţe în definitiv, aşa cum dintr-o rană sângerândă nu rămâne decât o zgaibă fără semnificaţie. Şi totul se diluează şi poartă pecetea unor semnificaţii inventate de mine, scriitorul, la urma urmei. Ş-atunci vine întrebarea: de ce să mai scriu?
Dar să lăsăm baltă gândemele astea...
Aşadar, cum zice cântecul, am avut o dambla la viaţa mea: să port un costum de catifea reiată (se citeşte raiată) bej. Aşa voiam să mă disting eu ca scriitor: cu catifeaua mea reiată (raiată), aşa cum, la rândul lor, s-au distins Creangă cu anteriul său de şiac şi potcapul pe-o ureche, Sadoveanu cu pălăria cât roata carului, Eminescu cu jantilica lui (de fapt, nu ştiu cum se chema haina lui Eminescu, dar eu îi zic „jantilică”, adică o hăinuţă vai de capul ei, sărăcăcioasă, de poet care scrie şi tot scrie pentru poporul românesc, la masa lui de brad, fără lemne, fără foc, suflându-şi în pumni şi strângând jantilica la piept); sau ca Nichita Stănescu cu acel costum cu dunguliţe, pe care l-a cumpărat de la Viena, când a luat premiul Herder, iar cu restul banilor a cumpărat flori pe care le-a dăruit vienezelor şi le-a pupat (asta după ce, bag seamă, a pupat clondirul din aceeaşi sumă).
Şi uite aşa am voit acest costum de catifea reiată (raiată) de culoare, precizez, bej. Dar n-am avut parte de el vreme de treizeci de ani. Nu ştiu ce-a făcut soţia, cum a făcut şi când a făcut (mai bine zis, când n-a făcut), că nu mi-a cumpărat un asemenea costum sau barem stofă (ştofă?) pentru costumul respectiv. Şi doar mă sileam eu într-o privinţă să-i amintesc din când în când, ca să nu uite; dar nu prea des să nu se enerveze sau să nu rămână cu vreo obsesie (că te mai pui cu Dumnezeu, dar cu Freud ăsta nu), sărmana, dar nici prea rar, ca să nu uite definitiv, nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici cu slănina-n pod, nici cu buzele unse, cum ar veni. Dar să lăsăm porojăniile!
Buuun! Trec deci 30 (treizeci) de ani de dorinţă acerbă de catifea reiată, dar de catifeaua reiată (sau raiată) respectivă n-am avut parte. Şi iată că-ntr-o bună zi, nu ştiu cum a făcut Maria mea şi ce-a făcut, că a făcut una nefăcută - mi-a luat catifea reiată (care se citeşte raiată)!!! Vine ea acasă şi-mi zice cu blândeţe:
- Na! ţi-am luat catifea reiată, că m-ai nebunit de cap cu catifeaua ta!
Şi-mi trânteşte, domnule, dinainte o pereche de papuci din catifea raiată (sau viceversa - reiată). Am rămas mut... de fericire. Erau chiar bej-bejulii! De-acu înainte mă voi distinge şi eu în cartea de aur a literelor române: Creangă cu anteriul şi potcapul său pe-o sprânceană (sau pe-o ureche? ori pe ceafă?), Sadoveanu cu pălăria cât roata carului, Eminescu cu jantilica lui poeticească, Nichita cu dunguliţele lui, iar eu cu papucii din catifea reiată (raiată) aproape bej.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
