Munții Poiana Ruscă, cu așezări arhaice, greu accesibile, au stârnit de-a lungul timpului fascinația călătorilor și interesul oamenilor de știință. Câteva lucruri fac din acest ținut izolat, un loc unic, de văzut în România.
Ghelari, satul minerilor de la poalele Munților Poiana Ruscă. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Munții Poiana Ruscă se întind pe teritoriile județelor Hunedoara (în cea mai mare parte), Caraș-Severin și Timiș, au altitudini de până la 1.400 de metri, mai mici decât masivele din vecinătatea lor și sunt considerați o punte de legătură în lanțul Carpatic între Carpații Meridionali și Munții Apuseni.
Bogatele lor resurse naturale i-au făcut cunoscuți din cele mai vechi timpuri, însă câteva lucruri îi fac cu totul deosebiți. Vom prezenta cinci dintre acestea.
Numele lor dăinuie din vremea romanilor
Numele munților Poiana Ruscă ar fi fost dat de romanii stabiliți în Ulpia Traiana Sarmizegetusa, primul oraș antic înființat pe teritoriul Daciei, de împăratul Traian, după războaiele daco-romane de la începutul secolului al doilea.
Ulpia Traiana Sarmizegetusa (video) se află în apropiere de Hațeg, la poalele Retezatului și a Munților Poiana Ruscă, în apropiere de Porțile de Fier ale Transilvaniei.
Pe coamele munților Poiana Ruscă, nu departe de colonia romană populată de veteranii din trupele romane, au continuat să trăiască populații băștinașe ale Daciei, ocupate cu creșterea animalelor și cu exploatarea resurselor naturale: zăcămintele de fier și de marmură.
„Ca în cazul mai multor localități din jurul Munților Poiana Ruscă, se pare că toponimia masivului este de origine latină și derivă din Poiana Rustica. Semnificația denumirii ar echivala cu locul despădurit, poiana de la țară, din afara urbei sau din aria țăranilor. Cuvântul rustica era în uz pentru desemnarea așezărilor izolate din afara centrului urban Sarmizegetusa”, arăta geograful H. G. Krauntner în volumul Munții Poiana Ruscă (1984).
O mulțime de vestigii descoperite de-a lungul timpului arată că ținutul montan ar fi fost locuit în Antichitate.
Unul dintre ele este inscripția descoperită în zona minieră de la Ghelari, Hunedoara (video), cu titlul: „Natus Ibi Ubi Ferum Nascitum” (Născut acolo unde se naşte fierul).
Pădurile, zăcămintele bogate de fier și marmura sunt resursele naturale care au făcut cunoscuți Munții Poiana Ruscă și au dus la înființarea celor mai multe dintre așezările montane.
Zăcământul de uraniu din inima munților
După Al Doilea Război Mondial, activitățile de explorare s-au intensificat în munți și au dus la descoperirea unor mari zăcăminte metalice.
Din anii ’50, la Rușchița în Caraș-Severin (video), pe lângă exploatările de fier, plumb, zinc și magnetită și cariera de marmură a funcționat și o mină de uraniu și thoriu în care au muncit mii de oameni.
Zăcământul de uraniu și thoriu a fost descoperit în jurul anului 1950 pe Vârful Boului (1.225 metri), iar în anii următori sute de oameni au fost aduși aici să scoată minereul prețios, dar radioactiv, din adâncuri.
„S-a construit chiar o colonie în vârful muntelui. Dar geologii și-au dat seama că ceva nu este clar, iar medicul de atunci din zonă a constatat anomalii în sănătatea lucrătorilor. În 1963, la revizia radiometrică s-au găsit roci radioactive, cauzate de prezenţa minereurilor radioactive. S-a găsit minereu de brannerit. Acest minereu este sub formă lenticulară în zăcământul de fier şi de aceea nu a fost localizat la faza de prospectare pe verticală”, arată inginerul Mircea Goloșie, în studiul „Calitatea mediului în zona Rusca – Rusca Montană”.
Geologul arăta că minerii erau rotiți permanent dîn diferite sectoare ale exploatărilor, fie din decizia conducerii de a nu-i expune prea mult timp, fie din dorința lor de a căuta câștiguri mai mari, sau datorită plecărilor din zonă.
De asemenea, exploatările au funcționat cu mai mulți ani de întreruperi. Thoronul, un gaz radioactiv emant de thoriu, ar fi cauzat mari probleme de sănătate muncitorilor.
Minele din zona Rușchița au fost închise în anii ’90, iar miii de oameni au părăsit zona, lăsând mai multe bllocuri pustii în satul Rușchița. Mina de uraniu de pe Vârful Boului a fost dezafectată, construcțiile sale și ale coloniei au fost demolate, iar terenul ei a rămas acoperit de pădure.
Baza secretă din satul Vadu Dobrii din Munții Poiana Ruscă
În Munții Poiana Ruscă a funcționat, timp de jumătate de secol, o bază militară secretă. Unitatea antiaeriană a fost înființată în pădurea care se întinde în apropiere de satul Vadu Dobrii din Hunedoara, un loc izolat aflat la aproape 1.300 de metri altitudine.
Baza militară din Vadu Dobrii (video), situată în locul numit Valea Ursului, făcea parte din cele patru divizioane ale Regimentului 15 Rachete şi Artilerie antiaeriană din Hunedoara.
A fost dotată cu rachete sovietice Dvina şi Volhov, cu baterii de artilerie pentru apărarea antiaeriană la înălţimi mici şi, din anii ´80, cu mitraliere antiaeriene MR-4 de calibrul 14,5 mm de provenienţă românească.
Fosta unitate militară antiaeriană a funcţionat din anii ´50 până la începutul anilor 2000, dar singurele rachete au fost activate, potrivit foştilor militari, în seara de 25 decembrie 1989, în timpul Revoluţiei.
De aici au fost lansate patru rachete Volhov, care s-au autodistrus în aer, deoarece nu întâlniseră nicio „ţintă” dintre cele apărute pe radarul unității. Componente ale uneia dintre rachete au căzut în curțile oamenilor din comuna Lunca Cernii de Jos, aflată în apropiere și au fost descoperite în 2021.
Unitatea a intrat în conservare în 2003, iar clădirile și utilitățile ei s-au degradat cu timpul și au fost înghițite de pădure. În satul Vadu Dobrii din Hunedoara au mai rămas vreo 10 – 12 oameni.
Satul haiducilor din Munții Poiana Ruscă
Mai multe sate din Munții Poiana Ruscă au fost înființate de familiile care se ocupau cu exploatarea pădurilor și a minelor de fier din acest ținut.
Sunt satele pădurenilor, întemeiate începând din secolul al XV-lea în ținuturile izolate de munte, greu accesibile în lipsa drumurilor și din cauza pantelor abrupte, tăiate de văile adânci ale râurilor care coborau spre depresiunile Mureșului, Cernei și Streiului.
Satul Meria din Hunedoara (video), una dintre așezările izolate ale pădurenilor, are o poveste aparte. Aflat pe o coamă din munții Poiana Ruscă, la hotarele Ținutului Pădurenilor cu Țara Hațegului, satul Meria din Hunedoara ar fi fost înființat de haiduci, în secolul al XV-lea.
În trecut, așezarea era considerată unică în Ardeal, atât prin originea ei, cât și prin graiul aparte și felul de a fi mai sălbatic al localnicilor, rar vizitați din cauza lipsei drumurilor. Unii publiciști au descris-o ca fiind un loc atât de arhaic și rupt de lume, încât ar fi păstrat o comunitate cu origini dacice autentice.
Alții l-au descris ca fiind o veche așezare a haiducilor. „Tradiția spune că în vechime era un sat format mai mult din colibe de fugari, lotri (n.r. hoț de codru) și hoți și chiar țigani retrași la scuteală în acest ascunziș, de unde se coborau prin Țara Hațegului și prin Banat ca să fure și să prădeze și apoi, încărcați de câștigul acestei urâte meserii, se întorceau iar la odihnă și trai fără de griji și fără de frica de a fi urmăriți de panduri, care nu știau drumul prin codrii pustii ce vor fi fost atunci sau se temeau de măciuca ce ușor le-o puteau îndoi pe spinare acești hoțomani îndrăzneți”, relata preotul Jacob Radu, în „Istoria vicariatului greco-catolic din Țara Hațegului” (1909).
Amintirea haiducilor care trăiau în acel ținut încă le era încă vie localnicilor, din satul aflat la poalele Vârfului Lotrului (1.266 metri).
„Odată, se zice, s-a pus capăt acestui mod de viață puțin cinstit, prin puterea armată trimisă asupra lor. Soldații au înconjurat satul din toate părțile și locuitorii au fost somați să își facă locuințe statornice și să înceapă o viață pașnică, altfel vor fi tratați ca făcătorii de rele și pedepsiți cu moarte. Ei au ascultat sfatul părintesc al oblăduirii, au întemeiat sat cum e datina și s-au apucat de economia câmpului și mai ales de creșterea vitelor”, relata preotul Jacob Radu.
În următoarele decenii, satul Meria din Hunedoara a rămas un sat aproape inaccesibil, populat de sute de oameni, care se ocupau cu creșterea animalelor și cu munca în pădure și cu „bocșitul” (arderea lemnelor pentru a produce cărbune).
De câțiva ani, drumul care urcă din centrul comunei Lunca Cernii de Jos spre Meria a fost asfaltat, iar satul pădurenilor a devenit mai accesibil.
Comuna Bătrâna, cea mai mică din România
În Munții Poiana Ruscă se află comuna cu cei mai puțini locuitori din România.
În comuna Bătrâna din Hunedoara (video), despărțită de localitățile învecinate prin drumuri forestiere de 20 – 30 de kilometri, au mai rămas vreo 80 de oameni.
Cele trei cătune ale sale, Fața Roșie, Piatra și Răchițaua au rămas aproape pustii, iar în satul Bătrâna din Hunedoara, majoritatea localnicilor sunt vârstnici. Totuși, așezarea din Munții Poiana Ruscă se numără printre locurile atractive pentru turiștii care ajung în Ținutul Pădurenilor din Hunedoara.
Gospodăriile sale tradiționale, casele vechi de lemn și dealurile cu înfățișare pitorească, vegheate din depărtare de crestele Retezatului și Parângului, atrag tot mai mulți călători, în satul Bătrâna din Hunedoara.
